Sfintenia iubirii, toamna

Vine toamna cu ceata ei, cu recele diminetilor si al serilor,
cu vapaia pranzului, cu frunze covor, cu vant sa le spulbere.
Apar nostalgiile, se reaseaza intrebarile, se trag linii,
se unduiesc curbele .

De ceva timp apropierea toamnei ma duce intr-o poveste,
cu dealuri, munti si fanete tunse pline cu flori, branduse.
Copii chicotind culegandu-le in buchetele ce urmeaza a fi
daruite.

Eu si fericirea brat la brat, pe o carare de munte. Aproape
un catel alb pas la pas cu noi.

Din acea toamna am invatat ca fericirea are chip si inima
si bate, ca mainile pot tine alte maini in semn de ocrotire,
ca imbratisarea poate cuprinde copilaria mea, adolescenta,
tineretea si maturitatea mea, ca zambetele duc dincolo de
acest taram, ca toate cuvintele pot vibra si pot transmite,
....am invatat cel mai importat lucru, sa ma iubesc !

Iubindu-ma m-am transformat in cupa plina cu nectar, ce
poate iubi la randul ei.

Norocul meu ca acea toamna a venit, si nu prea tarziu si
nici prea devreme.

Si de am ceva sfant, si de s-a pogorat sfintenia...atunci
in acea toamna am primit sfintenia iubirii.