eternitatea luptelor din noi

Cand m-am nascut ochii mei au luptat cu lumina. Vocile din jur imi spuneau ceva neinteles.
Si lupta a continuat in pasi mici clatinati, in randuri buchisite pe o banca veche si-o penita picurand cerneala. Si liniile alea, parca nu-mi ieseau nicicand drepte, si tot termenii din scoala ce trebuiau invinsi.
Apoi dansul, eu in lupta cu timpul pentru o mica placere, pentru o ora de zbor.
....
Si-n mers terenul aluneca, se clatina, vantul devine furtuna, apele fac valuri mari, oamenii tipa, stres, actiune peste actiune, clipa peste clipa, geamat.... Abia de ma intreb uneori "unde mai sunt EU, cea de inceput !".
Tacerile pot cladi linisti, pot privi spre afara, zarva poate inceta, ochii pot privi, ceata, haul se risipesc... si nu-i nici o minune , e viata, lasata in voia sortii, curgand in aval, in matca sa.
Mi-am rupt vaslele, si trec zambind semenilor.
Da, sunt cu pluta la vale, sorbind viata, irosind scopurile, adunand iubirea, stramband durerea, cu mintea haihui si lanturile cazute, in linie cu soarta.



Cand te nasti esti tu si viata ta. Aiurea, sunt multi care misuna pe langa tine, nefacand de fapt mai nimic, topaind in comedia destinului, de pe o linie pe alta, sprijinindu-te, lovindu-te, scapandu-te din brate, iubindu-te, tinandu-te la piept, alintandu-te ... dar tu, eu asa vom ramane, vom curge prin destin.